Festivalului-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda
Colocviul - Poezia şi rugăciunea la frontierele cunoaşterii

Sâmbătă, 15 octombrie a.c., la Catedrala Ortodoxă „Sfântul Nicolae” din Bacău, în cadrul Festivalului „Avangarda XXII”, editia a X a a avut loc colocviul pe tema „Poezia şi rugăciunea la frontierele cunoaşterii”, al cărui moderator a fost scriitorul Paul Aretzu, redactorul-şef al revistei „Ramuri” din Craiova.

Paul  ARETZU

Mai întâi, ar trebui să lămurim cuvântul frontieră. Frons, în latină, este frunte, faţă, înfăţişare, faţadă, frontispiciu, aspect, aparenţă, exteriorul lucrurilor. În greacă, chipul era oglinda stărilor interioare. În franceza veche, cuvântul se referea la partea din faţă a unei armate sau la o zonă întărită pentru a contracara o armată inamică. Frontiera conturează un teritoriu dar, totodată, deschide calea spre o altă realitate.
Nu ştim dacă azi, într-o lume secularizată, tehnicizată, rugăciunea şi poezia mai constituie pentru mulţi oameni un instrument de cunoaştere. Numitorul lor comun este credinţa: în iubire şi în frumos. Poetul se află în mijlocul creaţiei şi oferă propria sa creaţie, participând, ca şi Creatorul, prin mica sa iubire, la ontologie. După modelul botezului cu duh, el botează cu ajutorul cuvintelor, purificând lumea. Poezia are rolul să solidarizeze oamenii, să-i salveze de singurătate, aşa cum rugăciunea reface legătura cu Dumnezeu, dând justificare existenţei. Iubirea şi dăruirea revărsate spre semen sunt principii atât ale rugăciunii, cât şi ale poeziei. Amândouă contribuie la înnoirea sufletului şi a minţii, la umanizarea omului. Amândouă descoperă în oameni chipul lui Hristos. Prin coborârea minţii în inimă, se anihilează bariera dintre om şi Dumnezeu, se trece frontiera. Poezia îl intuieşte şi ea, îl simte pe Dumnezeu. Inefabilitatea se extinde de la Dumnezeu la poezie.
Poetul cunoaşte şi el starea de graţie, extazul pe care le trăieşte misticul.
Poezia, ca şi rugăciunea, nu se scrie cu mintea ci, mai ales, cu inima. Poezia înseamnă şi ea destrupare. Cum sfântul se odihneşte în rugăciune, poetul se odihneşte în metaforă, stăpânit, şi el, de har.
Chiar atunci când nu este explicită sau este negată, iminenţa religiozităţii constă în însăşi geneza echivocă a poeziei, în inefabilitatea definirii ei. În acest sens, toată poezia este religioasă, metafora implicând, mai mult decât în alte domenii, transcendenţa. Purtător de dincolo (meta-phora), capabil să efectueze transferul este chiar corpul/materialul poeziei, cuvântul. Este clar că în poezie mai vorbeşte şi altcineva decât poetul.
Deşi i s-a contestat metaforei posibilitatea cunoaşterii sau i s-a atribuit un anumit fel de cunoaştere, romanticii o aşează la originea limbajului, iar Nietzsche, la baza oricărui adevăr. Metafora exprimă pluralitatea lui unu. Vorbirea nu face alta decât să înfeşe o metaforă superlativă, ideea, în învelişurile nesfârşite ale altor metafore (cuvintele, realitatea, imaginaţia), este o eflorescenţă mereu recontextualizată, rescrisă. Înlănţuirea metaforelor are loc în istoria limbii şi în instantaneitatea semantică. Dumnezeu nu poate fi decât un focar metaforic, deci principiu al creaţiei. Metafora antropomorfizează/spiritualizează limbajul. Emiţătoare de metafore, cartea are un grad mai mare sau mai mic de sacralitate. Nu numai limbajul metaforic, dar şi cel narativ, care formalizează echivocitatea funciară a discursului, conţine simboluri. Metafora transformă în comunicare gândită, reflexivă, lumea posacă, taciturnă a fenomenelor. Metafora este întâlnirea dintre două cuvinte, soldată cu inventarea predicatului. Logos însemna în greaca veche a povesti, a vorbi, a avea o raţiune (intelectul divinităţii sau lumina arhetipală). Orice lucru conţine în sine logos, adică o istorie: forma şi definirea sa. În această privinţă, Logosul este ceea ce este, este Verbul, întruparea în Fiu a lui Dumnezeu.
Există o poezie teologică şi o poezie religioasă. Cea teologică este canonică, reprezentată de imnografia creştină, asimilabilă literaturii tocmai prin calităţile ei poetice. Aici avem, printre alţii, pe Sf. Ambrozie al Milanului, pe Sf. Grigorie de Nazianz, pe Sf. Efrem Sirul, pe Roman Melodul, pe Sf. Andrei Cretanul, pe Sf. Cosma Melodul, pe Sf. Ioan Damaschinul, pe Sf. Simeon Noul Teolog; în Occident, pe Sf. Francisc d'Assisi sau pe Sf. Ioan al Crucii. Unele cărţi cultice, Triodul, Octoihul, Penticostarul, cărţile de rugăciuni sau cele de acatiste conţin o poezie de mare rafinament confesional. De fapt, la începuturi, religia şi poezia, adesea şi muzica, erau sincretice, inseparabile. Teofania, epifania, existenţa, în toată plinătatea ei, sunt fenomene lirice. Temele sacrului, personalizarea discursului, procedeele stilistice, retorice, ritmul sunt indici de acelaşi fel, alături de exprimarea imnică a iubirii/devoţiunii, de plângeri, de pocăinţă şi de încredere. Dintre cărţile poetice ale Bibliei, se detaşează, desigur, Cartea Psalmilor, Cântarea Cântărilor, Cartea lui Iov, Plângerile lui Ieremia, Profeţii.
Poezia religioasă, cea modestă şi lipsită de insuflare, este mai curând o lirică pur şi simplu tematică, aşa cum este poezia de dragoste, de exemplu. Se scrie, în cantitate destul de mare, o poezie minoră, formal teologică, reconstituind tablouri biblice sau repovestind pericope, rămânând la nivelul de exerciţiu retoric. Este întru totul adevărat că nu trebuie să fii preot ca să scrii poezie religioasă. E suficient să ai trăire, să simţi iluminarea, să alegi calea firească. David nu este preot, este simplu Rege, uns, e drept, dar poezia lui este urmarea unei neclintite credinţe, exprimării unei autentice stări sufleteşti. El este chiar în interiorul/inclus în psalmii săi. Fervoarea lui David, prezenţa proniatoare a lui Dumnezeu, cuvântul psalmilor formează un singur tot. În vremurile noastre, Arghezi, în schimb, raţionalist niciodată împăcat, joacă un rol, aproape perfect. El nu este un trăitor, nu comunică direct cu Dumnezeu, interpretează dramatic propriul scenariu poetic. Exersându-şi orgoliul, ceea ce nu aparţine spiritului ortodox, face mai ales filosofia religiosului, identificându-l pe Dumnezeu cu o simplă formă/cu o metodă de cunoaştere. Contemporanii săi, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Sandu Tudor recuperează şi reînnoiesc tradiţia ortodoxă. Din păcate, criticii şi istoricii literari de azi manifestă o anumită idiosincrazie, un dispreţ faţă de dimensiunea culturală tradiţionalistă, etichetând-o neîntemeiat ca retrogradă, schematică, obscurantistă şi, mai ales, supraevaluată în perioada comunistă. Dar tradiţionalismul nu trebuie confundat cu protocronismul, care dă curs fanteziilor şi frustrărilor etniciste. Tradiţionalismul, care trebuie să fie neapărat critic, nu înseamnă nici paseism, nici exaltare formală, ci preţuirea arhetipurilor, recuperarea, reactivarea şi recontextualizarea valorilor. Ultima operaţie este cu atât mai necesară cu cât vremurile actuale se dovedesc pline de suficienţă şi amnezice din punct de vedere cultural. Apoi, în toate domeniile cunoaşterii se consolidează baza de susţinere, se recuperează valori, se realizează conexiuni insolite, vechimea constituind un certificat de nobleţe. Nu pot fi ignorate mutaţiile estetice, necesitatea unei întoarceri de fineţe către literatura veche, expresivitatea pe care a căpătat-o în timp limba unor Coresi, Dosoftei, Varlaam, Antim Ivireanul, Udrişte Năsturel, având o densitate poetică mai mare decât a numeroaselor texte consumabile actuale. Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Mircea Ciobanu, Bartolomeu Anania, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Miron Kiropol, Adrian Popescu, Ştefan Hrehor, Marian Drăghici, Ioan Pintea şi alţii ilustrează, în mod fervent ori mai temperat, constituentul religios profund al poeziei.
Ţinând cont de resursele lingvistice şi de imaginar pe care domeniul religios le include/le oferă, fiecare mare epocă literară are obligatoriu şi câţiva poeţi ai spiritualităţii. Prin prohibiţia şi prin instalarea unei mentalităţi ateiste, intolerante, impuse de ideologia comunistă, poezia religioasă a pierdut la noi timpi importanţi, fiind, aşa cum s-a spus, convertită într-un encomion politic. Limba veche şi chiar religiozitatea în sine sunt funciar poetice. Dumnezeu, care există în conştiinţe, este interlocutorul permanent, consilierul cel mai generos, în problemele umane esenţiale. Prin divin, omul se întoarce la sine, iar nuanţele de reflectare sunt subtile şi complexe. Orice domeniu al cunoaşterii umane este religios, când e pus sub har.
Ar mai trebui clarificat un aspect, şi anume dacă arta este o manifestare cuvioasă ori una idolatră, dacă nu este pricinuită de egoism. Vocaţia artistică face parte din darurile primite de la Sfântul Duh, cu condiţia să se încadreze în categoriile acestora: a înţelepciunii, a înţelegerii, a sfatului, a puterii, a cunoaşterii, a bunei credinţe şi a temerii de Dumnezeu. Ţi se dă, pentru a dărui, adică pentru a-ţi manifesta iubirea: ale Tale dintru ale Tale, Ţie ţi-aducem de toate şi pentru toate. Poate că, mai mult ca în alte părţi, în domeniul literar, al cuvântului, ispitele sunt foarte mari, apostazia, demonia, damnarea, emfaza. Să nu uităm însă că, deşi poetul nu trebuie să fie arhiereu, poate, în schimb, să fie rege sau profet sau ascet, ceea ce nu este puţin lucru.


Sorina MUNTEANU

Întrebarea „Există poezie religioasă?” ar fi desuetă şi lipsită de realism. Doar un ignorant ar trece cu vederea imensul tezaur de poezie religioasă pe care creştinătatea a creat-o de-a lungul veacurilor spre slava lui Dumnezeu, timp de mai bine de două mii de ani. Începând cu imnele bisericeşti din primele veacuri creştine, continuând cu devoţiunea Evului Mediu, cu Renaşterea, perioada barocului, perioada clasică şi cu cea a romantismului german şi chiar mai târziu, poezia cu mesaj clar şi indubitabil creştin n-a continuat să fie practicată şi să înflorească. Deşi operează cu un vocabular specific, care se face purtătorul unui mesaj transparent, uşor descifrabil, uşor de recunoscut şi de încadrat, poezia cu conţinut religios n-a constituit multă vreme un gen aparte, un gen separat, de sine stătător, rupt de contextul general al creaţiei artistice. Poezia cu specific devoţional şi religios a fost parte integrantă şi firească a creaţiei lirice şi multă vreme nimeni nu s-a gândit să-i pună sub semnul întrebării existenţa. Ba, mai mult, timp îndelungat esenţa religioasă a fost nucleul în jurul căruia creaţia poetică a gravitat în modul cel mai firesc.
Problema existenţei sau ne-existenţei poeziei cu caracter religios a fost inventată şi pusă în discuţie mult mai târziu, în secolul XIX. Pe fundalul traumelor care au precedat şi care au urmat Primului Război Mondial, pe fundalul groazei în faţa ororilor care, pentru prima dată, zguduiau omenirea din temelii, s-au petrecut unele schimbări fundamentale în cele mai importante domenii de cunoaştere şi de creaţie artistică. Câţiva oameni de ştiinţă excentrici în frunte cu Freud i-au azvârlit pentru prima dată în obraz umanităţii un adevăr pe care nimeni până la dânşii nu se gândise să-l recunoscă şi să-l proclame atât de vehement: omul este fiinţă profund bolnavă. Feluritelor definiţii date până atunci omului - fiinţă socială, fiinţă politică, fiinţă producătoare de unelte, fiinţă raţională - li s-a alăturat o alta, insolită, provocatoare, chiar scandalizatoare: omul este o fiinţă profund bolnavă, ba, mai mult, este o fiinţă putredă până în străfunduri. Căci care altul dacă nu acesta a fost mesajul fondatorilor psihanalizei, Freud şi adepţii săi?
Revoluţia de gândire creată de întemeietorii psihanalizei n-a rămas fără ecou. Şi artele - literatura, pictura, muzica -, sub influenţa acesteia, au suferit convulsii pe care rareori le mai cunoscuse până atunci. Pe fundalul profundei impresii create de revoluţia ştiinţei psihologice, creatorii de literatură au simţit tot mai imperios nevoia unor experimente inedite, şocante, care să revoluţioneze tot ceea ce înaintaşii lor acceptaseră şi glorificaseră ca principii estetice imuabile. Astfel, s-a ivit suprarealismul, care, cel puţin în faza incipientă, nu s-a vrut decât un experiment aventuros prin care câţiva tineri creatori excentrici şi geniali intenţionau să scandalizeze, amuzaţi, ipocrizia unei societăţi înstrăinate de trăirea autentică a valorilor, împietrite şi încremenite în şabloane. (Suprarealismul nu s-a manifestat numai în poezie, ci şi în pictură şi cinematografie).
Cu alte cuvinte, creatorii de artă au devenit, cu sau fără intenţie explicită în acest sens, purtătorii profundelor crize şi traume care au zguduit Europa atât înainte, cât şi după Primul Război Mondial. Marile schimbări sociale au avut drept consecinţă schimbări pe măsură ale paradigmei ştiinţifice şi estetice dominante până atunci. Aşa s-a născut o poezie ea însăşi oglindă a crizelor de tot felul ale vremii, o poezie al cărei limbaj, univers şi crez estetic păreau complet diferite de tot ce se crease până atunci. Un limbaj şi un crez estetic aflate sub semnul îndoielii sau chiar al disperării, revoltei,  al negării sau chiar al nihilismului, un limbaj care pare anume inventat pentru a tăgădui realitatea sacrului şi pentru a ridiculiza experienţa sacrului.
Cu toate acestea, concluzia că realitatea crizei interioare profunde pe care o exprimă poezia modernistă şi post-modernistă ar fi un semn de „ateizare” a creaţiei lirice ar fi una simplistă şi nefondată. Criza interioară, îndoiala, negarea sau disperarea sunt adesea formele incipiente ale credinţei. Ale unei credinţe câştigate cu trudă şi, prin urmare, cu şanse mult mai mari de a rezista în faţa încercărilor. La urma urmei, artistul nu poate să nu fie o fiinţă religioasă. Iar „boala” sub semnul căreia se află omenirea căzută nu înseamnă decât prilej de introspecţie, de autocunoaştere şi, mai devreme sau mai târziu, de autodepăşire, cu ajutorul harului care nu întârzie să-şi manifeste lucrarea la capătul oricărei căutări sincere, chiar dacă adesea dificile şi presărate cu multe dureri.  


Pr. Ioan PINTEA

Se vorbeşte mult şi fără argumente, adeseori facil şi diletant, despre poezia creştină. În general, se are în vedere o mare cantitate de maculatură. Poezioare puerile în care apar numele lui Iisus, al Maicii Domnului, Betleemul, Iordanul, îngerii etc. sunt comentate şi indicate ca fiind poezie creştină sau ceva ce sună foarte prost şi aduce aminte de limba de lemn, poezie de inspiraţie creştină. Aceste producte - versificaţii ocazionale, stihuri siropoase, scrise de autori mai mult sau mai puţin obscuri - din punct de vedere poetic par mai degrabă o luare în deşert, o aruncare în derizoriu a celor sfinte. Cei care le scriu nu realizează ce mare păcat săvârşesc. Pentru că nu e numai un păcat strigător la cer să-I dedici lui Dumnezeu o poezie proastă, lipsită de emoţie, fără nici un fel de temei poetic, golită de conţinut adecvat, dar şi o blasfemie în toată puterea cuvântului. Cu bune intenţii şi evlavie de faţadă nu se poate scrie poezie creştină. Pot să spun, în cunoştinţă de cauză, că o poezie bună, scrisă după toate rigorile şi tehnicile poeziei moderne, poate fi o mare poezie creştină. Bineînţeles, dacă acceptăm, în spirit creştin, şi spirit creştin înseamnă şi spirit critic, dezinvoltura interpretării şi libertatea alegerii şi a lecturii, pe care prin harul oferit, le garantează Însuşi Iisus Hristos.
Ca să înţelegem poezia creştină autentică - Rilke, Voiculescu, Paul Claudel, Daniel Turcea, T. S. Eliot,  trebuie să pornim în primul rând de la  poezia Vechiului Testament: Psalmii, Cântarea Cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia, Profeţii mari şi Profeţii mici, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, să trecem prin poezia marilor imnografi şi alcătuitori de canoane: Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Roman Melodul, Efrem Sirul, Sfântul Simeon Noul Teolog, să-i avem în atenţie pe Ioan al Crucii, Tereza de Lisieux şi să ne oprim la Kavafis, Ezra Pound, Georg Trakl, Boris Pasternak, Umberto Saba, Emily Dickinson, Sylvia Plath, Seamus Heaney, Paul Celan.
Tensiunile, disperările, suferinţele, patimile, dragostea şi, desigur, slăvirea, preamărirea din textele vechi testamentare şi din imnele Părinţilor Sfinţi, cu adevărat sacre, izbucnesc, renasc cu aceeaşi putere în poezia acestor mari poeţi moderni. E uimitor cum suflul divin şi inspiraţia, în care cred profeţii, evangheliştii şi poeţii, ajung, în fragmente mici, dar semnificative, să devină conţinut şi plin în creaţia acestora.
Paradoxal, poezia mare şi poezia creştină nu fac excepţie, se nasc în momente de criză. Sufletească sau de altă natură. Nimeni nu simte aceste crize mai bine decât profeţii şi poeţii. Ei sunt precum seismografele înainte de cutremur: prezic, prevăd, măsoară.
Faptul că există liste de poeţi creştini, că există autori canonici mă derutează. Poetul, creştin sau necreştin, nu poate fi fixat precum un element în tabelul lui Mendeleev. Fixarea într-un clişeu, aşezarea pe un raft prestabilit, îl sufocă, îl omoară. E asemenea unui fluture prins din motive pedagogice şi de colecţie în insectar, dar, din păcate, mort. Fără aripi, fără libertate. Şi, în fond, cât de creştine sunt aceste liste? Mă întreb, parafrazîndu-l pe Walter Horatio Pater, care, referitor la Sir Thomas Browne, intelectual absolut liber în timpul Reformei, îndrăgostit de ceremoniile şi datinile bisericii catolice, se întreaba, puţin răutăcios: În fond, cât de englezeşti sunt toate acestea?

Dimpotrivă, poeţii Vechiului Testament şi imnografii sunt, în tot ceea ce au scris, de o libertate covârşitoare şi de o sinceritate uluitoare. E adevărat, nu e vorba  numai de libertatea lor, e vorba şi de libertatea lui Dumnezeu.
Mi-a plăcut întotdeauna să aflu în operele poeţilor creştini secvenţe mai apropiate de realitatea lumii, de terestru, cu alte cuvinte, mai omeneşti, şi mi-a plăcut să descopăr, în poeziile autorilor scoşi de pe lista canonică, locuri absolut dumnezeieşti, extaze, stări şi trăiri, e drept, de o clipă, dar de o intensitate harică de necontestat. Sunt câţiva autori care, recitiţi recent, mi-au rezervat mari surprize.
Acest procedeu de lectură nu e, însă, original. Există un înaintemergător, un interpret, de care nu se va  îndoi, sunt sigur, nimeni. E vorba de Sfântul Apostol Pavel.
Pentru a întări credinţa grecilor în Dumnezeul necunoscut, Pavel recită câteva versuri: Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem. (Faptele Apostolilor 17-28). Pavel nu face altceva decât să aleagă un fragment cât se poate de creştin din poemul păgân scris de poetul cretan Epimenide (avem, în acest sens, şi susţinerea Sfântului Ioan Gură de Aur). Strofa cu pricina are toate virtuţile poemului modern. Aduce a Seferis şi Kavafis.
Ti-au zidit un mormânt, ţie, Sfinte şi Prea înalt! / Cretanii, mincinoşi, fiare rele, pântece trândave. / Dar tu n-ai murit; tu eşti în viaţă şi trăieşti mereu, / Căci în tine trăim şi ne mişcăm şi suntem.
Prin urmare, în orice poezie, scrisă cu credinţă, talent şi sinceritate, modernă sau postmodernă, putem afla iluminări divine. Chiar şi printre poeţii damnaţi. E cazul lui Baudelaire şi al lui Rimbaud.
Din Florile Răului: Blagoslovit fii, Doamne, că este cu putinţă / Un leac de curăţire adânc, prin suferinţă, / Şi că această dulce, curată doctorie / Ne dă învrednicirea la sfânta bucurie.
Din Un anotimp în infern: Am primit în piept lovitura harului. Ah, n-o prevăzusem!
Prezvitera Juliana Schmemann ne spune că, între lecturile părintelui  Alexander Schmemann, la loc de cinste se aflau Baudelaire şi Rimbaud.
Pagini întregi ar trebui scrise despre  un singur vers din Paul Celan: Să vină un om din mormânt! Vers emblematic, aşezat ca o punte între iudaism şi creştinism, între Vechiul Testament şi Noul Testament.
E păcat că, atunci când vorbim despre poezia creştină, facem trimiteri mai mult în proximitate. Uităm anticii, uităm poeţii biblici, ignorăm clasicii, îi neglijăm pe moderni. Victor Hugo a scris unul dintre cele mai frumoase poeme creştine care s-au scris vreodată, Somnul lui Booz, poem care l-a încântat pe Proust, dar şi pe Benedeto Croce. Boris Pasternak e autorul unui poem intitulat Grădina Ghetsimani, dramatic şi dumnezeisc deopotrivă. Ezra Pound (cine s-ar fi gândit?!) a scris cea mai tulburătoare poezie creştină despre curajul lui Iisus: Balada bunului frate.
„M-aţi văzut că vindec orbul şi ologul / Şi că scol mortul”, zice El. / „O să mai vedeţi ceva ce le întrece pe toate: / Cum un viteaz îşi dă duhul pe cruce”.
Doar în predicile lui N. Steinhardt am mai dat peste o asemenea subliniere a curajului; numai Steinhardt şi Pound vorbesc atât de ferm (ăsta e cuvântul !) despre curajul Domnului. La Steinhardt,  Hristos Se urcă bărbăteşte pe cruce, la Pound, Hristos Îşi dă vitejeşte duhul pe cruce.

Dincolo, în partea autorilor canonici, constat şi descopăr mari fervori pentru terestru; „abateri” şi „erezii” care dau poemului, de data aceasta strict religios, aripi, revelaţii laice notabile şi arierplanuri poetice îndrăzneţe şi vădit moderne. Cântarea Cântărilor excelează în acest sens. Tehnica poetică din Cântarea Cântărilor este întru totul asumată de Sfântul Ioan al Crucii. Cântare spirituală, Văpaia vie a iubirii, Noaptea întunecată a sufletului şi, în principal, Păstorelul sunt argumente limpezi că până şi sfinţii-poeţi nu sunt străini de vocile lumii căzute şi sunt extrem de atenţi la facerea textului, la corpul poemului, la construcţia lui.
„Un păstorel însingurat jeleşte, / Desfăt şi-alin pe lume-i sunt străine, / Doar păstoriţa lui în gând îi vine / şi pieptul de iubire-i pătimeşte.”

De reţinut, în acest caz, că una dintre lucrările celebre, semnată de suprarealistul Salvador Dali, în care Hristos este reprezentat pe cruce, privit de Dumnezeu-Tatăl din perspectivă cerească, îşi are originea într-un desen de Sfântul Ioan al Crucii.
Repet, aceşti poeţi-sfinţi sunt de o modernitate uluitoare.
Care dintre poeţii anului 2011 nu invidiază acest vers scris de Sfântul Andrei Cretanul: Haine de piele mi-a cusut mie păcatul? Sau această strofă din Imnele pocăinţei, scrisă de Sfântul Roman Melodul:
„Dacă oarecari corăbieri sunt înzestraţi cu de toate, / Dar de pânze-s lipsiţi, / Nu vor putea vreodată ţine calea cea dreaptă pe / Mare. / S-abate atunci din drum corabia / Si se-mpotmoleşte / Şi nici iscusinţa / cârmaciului şi nici a vâslaşilor / N-o supune.”
Daniil Sandu Tudor, poet aşezat definitiv pe raftul poeţior creştini, înduhovnicit, hăruit unei vieţuiri isihaste şi martirizat pentru Hristos, versifică, nu de puţine ori,  în duhul lui Arghezi şi Voiculescu.
„Dă-mi, Doamne, ca să fiu numai de jar cu Tine / şi patima zvârlită să-ngheţe lângă mine. / Cum am iubit păcatul să Te-ndulcesc, să plâng / şi-n aşternuturi, noaptea, să Te doresc, nătâng. / Totul este să preamăreşti, zice Rilke. Şi are dreptate. Eu, unul, însă, întreb: Cum?! În ce fel?! În ce mod?!
Să cădem în dulcegării? Să alunecăm în versificaţii suficiente? Nu! În niciun caz. Sfatul meu: să ne întoarcem la textele vechi şi la cele moderne, care, între timp, şi ele au devenit vechi. Vorba lui Osip Mandelştam: clasicii sunt revoluţionarii. Să ne întoarcem la ei. Şi, mai ales, să-l căutăm pe Dumnezeu acolo unde ni se spune cu insistenţă că El nu locuieşte, în spaţiile în care ni se spune cu obstinaţie că El nu există.
Să-L preamărim cu înţelepciune, cu credinţă, cu iubire, cu pricepere. Asemenea lui Rilke, dacă se poate.
Din exemplele pe care le-am dat se poate constata uşor că poeţii, canonici sau mai puţin canonici, separaţi pe motive mai mult sau mai puţin întemeiate, trăiesc în acelaşi univers poetic, ceresc şi terestru deopotrivă, şi că şi unii, şi alţii au nevoie de frământările şi iluminările celor două lumi. Recomand să se citească, în acest sens, un text esenţial scris de N. Steinhardt, intitulat Realul ca prezenţă poetică.
 

Ediţia a X – a, Bacău, 13 – 15 octombrie 2011

Pagina de introPagina de contact