Festivalul-Concurs de Creaţie Literară „Avangarda XXII” - Impresii, opinii, atitudini...
Ediţia a X – a, Bacău, 13 – 15 octombrie 2011

Sub semnul lui Bacovia
Cândva, îmi doream să ajung la Bacău aşa cum îşi doreau alţii să ajungă la Paris ori la Roma. Din păcate, majoritatea invitaţilor la aniversările lui Bacovia erau din redacţiile revistelor literare, iar eu, care fusesem repartizată la Televiziune, după o intervenţie „nepotrivită” cu privire la tezele lui Ceauşescu, a trebuit să şomez aproape un deceniu. Prietenii mei cu care îmi făceam ucenicia mi-au povestit odată ce fantastic arăta oraşul împodobit cu pancarte
imense, pe care, în loc de lozinci, erau scrise versurile: „Amurg de toamnă violet...”,  „Lunecau baletistele albe”, „Barbar, cânta femeia aceea...”, „Un alcoolic trece piaţa tristă” etc. etc.
Cu vreo şapte ani în urmă, am ajuns, în sfârşit, în oraşul poetului meu de suflet. Am primit chiar şi un premiu care purta numele său. Mi-ar fi plăcut să-l iau pentru poezie, dar n-a fost să fie. Când s-a gândit cineva şi la mine, îmi apăruse volumul de publicistică „A vorbi într-un pustiu”, bacovian şi el, în felul său, prin realităţile redate care mă făceau să strig: „O, vino odată, măreţ viitor!”
Pe drumul către Bacău, aflasem, din folclor, că primarul său de la vremea aceea,  intrigat  de faptul că lui Bacovia i se dădea mai multă atenţie decât dumnealui, ar fi spus: „Dar ce, a făcut el mai mult decât am făcut eu pentru oraşul acesta?!” De aceea m-am temut că la decernarea premiilor ne-ar putea onora totuşi cu prezenţa sa şi am respirat uşurată când ni s-a comunicat că era ocupat.
Mai nou, în fiecare toamnă am primit invitaţia poetului Victor Munteanu, preşedintele Fundaţiei  „Georgeta şi Mircea Cancicov”, de  a participa la manifestările organizate acolo în cadrul unui proiect conceput pe termen lung şi intitulat: „Avangarda secolului XXII”. Cred că efortul amfitrionului (şi al familiei sale) de a aduna pe criza asta  zeci de scriitori şi a organiza întâlniri cu ei prin toate colegiile urbei  şi colocvii pe teme ca „Rolul scriitorului în formarea conştiinţei generaţiei de mâine” ori „Poezia şi rugăciunea la graniţele cunoaşterii” merită toată preţuirea şi recunoştinţa noastră.
Cu privire la ideile dezbătute în aceste colocvii, pot spune că, după opinia mea, trecerea (frauduloasă) a graniţei dintre poezie şi rugăciune constituie un păcat săvârşit faţă de fiecare dintre acestea. Pe de altă parte, cred că, pentru a-şi împlini menirea de a-şi aduce contribuţia la dezvoltarea culturii româneşti, poetul trebuie să nu se trădeze pe sine - devenind ajutor de nădejde al vreunui politician mediocru, care nu se sfieşte să spună ceva când e în opoziţie şi cu totul altceva după ce câştigă alegerile -, ci să privească lucrurile în perspectiva timpului. În paranteză fie spus, n-aş vrea să impun nimănui  părerea mea ori să fac pe cineva să-şi piardă speranţa că mai e ceva de făcut şi să devină defetist. În fond, cine ştie?! Poate că Partidul brunetelor merită să se bucure de mai multă încredere decât al blondelor, care se află acum la putere.
Dar, să nu coborâm nivelul discuţiei, ci să ne întoarcem la  Bacovia şi să repetăm după el: „Prin codrii Bacăului / Vâjâie vântul / şi-ntunecă lumea / Un cer ca pământul” pentru a constata că, orice ar zice susţinătorii cu orice preţ ai versului alb, la autorul Plumbului nu contează nici măcar faptul că vântul rimează cu pământul. Ceea ce nu înseamnă că el ar fi ajuns să scrie poezie mare fără să ştie. Pentru că, în „Vosbicum” (în rom. „Cu voi”), îşi exprimă direct şi clar conştiinţa de sine: „în cercul lumii comun şi avar... / Mă zguduie de mult un plâns intern; / şi acest fel (de-a fi) va fi etern / şi de numic pe lume nu tresar”, pentru ca apoi să exclame: „.. Dar vai, acei învinşi, pe veci pierduţi... / Ori în taverne, ori în mansarde; / şi acei nebuni, rătăcitori, tăcuţi, / Gesticulând pe bulevarde...”, dovedind un simţ al realităţii rar întâlnit.
Pentru mine, Bacăul este oraşul lui Bacovia, dar cred că, măcar  pe criza asta, ar trebui să ne aducem aminte că este şi oraşul lui Mircea Cancicov. Pentru că, atunci când era el ministru de finanţe, impozitul pe drepturile de autor era simbolic. Pe când alde Ialomiţeanu  ne omoară cu aşa-zisa reformă făcută de dânsul, dar nu poate să înţeleagă că nu rezolvă mare lucru  dacă ne reduce şi cota cheltuielilor forfetare de la „40 % la 20%”, neglijând faptul că majoritatea poeţilor nu iau nici un leu pe cărţile lor şi că orice procent din nimic face tot nimic. De la impozitele simbolice puse de Mircea Cancicov pe drepturile de autor voi trece la premiile (tot simbolice) acordate de fundaţia care îi poartă numele, pentru a spune că de ele nu se pot bucura doar poeţii. Printre cei care am primit trofeul ediţiei a  X - a s-a aflat   distinsul medic dermatolog Nicolae Apetroaie, în vârstă de vreo 82 de ani. L-am felicitat şi i-am dorit din toată inima sănătate şi viaţă lungă, cu gândul că, de la o vreme, am început să facem alergie la tot ce se întâmplă în lumea în care trăim şi    s-ar putea să avem chiar noi nevoie de serviciile dumnealui. 
 Nu pot încheia înainte de a aminti  că Alex Ştefănescu - care, atunci  când aveam o rubrică de comentarii politice, m-a certat de nenumărate ori pentru ceea ce spuneam -, recent,  la Bacău, unde şi-a împărţit timpul între noi şi partidul său, a declarat (public) că visa de multă vreme să fie într-un juriu care să mă premieze pe mine. Mă bucur că am putut să contribui şi eu, prin Exerciţiile mele de supravieţuire, la împlinirea unui vis al lui şi îi urez să-şi realizeze toate profeţiile politice, cu convingerea că s-a ajuns la limită şi că orice schimbare ar face să ne fie tuturor măcar un pic mai bine decât ne este acum, în ţara asta tristă, dar plină de humor.

Ileana Malanciou

Ileana MĂLĂNCIOIU

Alex STEFANESCU

Alex ŞTEFĂNESCU

„Victor Munteanu este o gazdă generoasă şi răbdătoare. Am ascultat impresionat cuvântul Ilenei Mălăncioiu, care a vorbit ca o scriitoare, adevărată, aşa cum este, şi poate fi urmată în ceea ce a spus. N-a vorbit capricios, narcisist, ci a spus lucruri esenţiale. Eu am să fac o mărturisire în legătură cu profesia de critic literar, ce înseamnă, pentru mine, această profesie, de ce sunt critic literar şi în ce constă această experienţă, care merită povestită succint.
De câte ori mă aflam într-o situaţie ieşită din comun, totdeauna mă gândeam, în acelaşi timp, cum aş putea să scriu despre această experienţă. Prima dată când am început să citesc literatură mi s-a părut ceva atât de frumos, încât am jurat în sinea mea să nu spun la nimeni, să rămână numai pentru mine, ca o comoară. Iar acum, la bătrâneţe, fac exact invers, încerc să conving cât mai mulţi oameni să citească. Deviza mea este să ne bucurăm împreună de frumuseţea literaturii. Am hotărât să scriu critică literară nu din iniţiativa mea, scriam poezie în facultate, am şi publicat foarte multe poezii în România literară, sub pseudonimul feminin Ioana Matei. În anul 5 de facultate, Manolescu m-a invitat la o discuţie şi mi-a propus foarte, foarte insistent să scriu critică literară. Deci el m-a convins să fac această... greşeală imensă. Avea putere de convingere, pentru că era idolul nostru, al studenţilor; deşi între mine şi el e doar o diferenţă de 8 ani. M-a convins şi pentru că s-a oferit să mă susţină să public. Mi-a dat de înţeles că nu are cum să mă susţină ca să public poezie. Şi-aşa am început să scriu critică literară.
Mi-am luat foarte în serios critica literară. La 23 de ani, în anul 5 de facultate, am primit o rubrică de critică literară, de o coloană, în revista Luceafărul condusă de Ştefan Bănulescu. Prima impresie a fost că toţi scriitorii contemporani erau foarte slabi. După aceea m-am obişnuit cu răul, ca să zic aşa, şi am început să mă bucur când descopeream un scriitor mai bun. De exemplu, în '70, am dat peste volumul intitulat Versuri, de Emil Brumaru. Astfel, am fost printre primii care au scris despre Brumaru. Având mereu sentimentul provizoratului, pe care îl am şi acum, am scris peste cinci mii de articole, am publicat optsprezece cărţi de critică literară, o istorie a literaturii române contemporane şi, într-un fel, m-am manifestat aproape exclusiv în acest domeniu. Chiar şi-acum încă mai sper că voi spune, la un moment dat, <<destul>> şi mă voi întoarce la poezie! N-o să mă întorc decât ca să-mi scriu epitaful în versuri pe cruce, cred! Am două cărţi de critică literară pe care le consider mai importante, Istoria literaturii române contemporane şi Cum te poţi rata ca scriitor. Drept urmare, pe mine sunt supăraţi sute de scriitori. Unii sunt supăraţi că nu i-am inclus în Istoria literaturii române, alţii că i-am inclus în Cum te poţi rata ca scriitor; sunt supăraţi aproape toţi, ceea ce mă afectează, fiindcă sunt un om sentimental, însă acesta e riscul meseriei de critic literar. Despre Istoria literaturii s-au scris 270 de articole, dintre care cam 100 favorabile, cam 170 nefavorabile. Am fost foarte tare atacat şi acuzat că am cerut câte o sticlă de whiskey scriitorilor ca să-i includ în carte. Istoria literaturii este cartea vieţii mele aşa cum e rolul lui Hamlet pentru un actor. Am muncit zece ani la ea şi, totuşi, deşi mi-a provocat atât de multă suferinţă - m-am îmbolnăvit şi de inimă din cauza reacţiilor pline de ură -, am primit pentru ea şi premiul Uniunii Scriitorilor, şi premiul Academiei şi mi-a adus şi bani ca să-mi fac o casă la ţară, la care vă invit! Despre cealaltă carte, titlul corect ar fi fost Cum poţi rata ca scriitor, deci eu nu aveam ideea aceasta inchizitorială de a acuza un om. Niciun om nu se ratează scriind o carte proastă, totdeauna rămâne o şansă să se redreseze, dar graficianul nu a înţeles Cum poţi rata şi i s-a părut că lipseşte ceva şi a pus Cum te poţi rata ca scriitor. Deci titlul corect era Cum poti rata ca scriitor, adică cum poţi rata încercarea de a fi scriitor. Descriu aici 250 de cărţi proaste din cele câteva mii pe care le-am citit în ultimii ani. Am făcut şi emisiune pe baza acestei cărţi, <<Tichia de mărgăritare>> la TVR Cultural. Unii autori sunt atât de ignoranţi, încât îmi dau telefoane având impresia că i-am lăudat, deşi scrie clar pe copertă! Alţii, însă, mă ameninţă cu moartea, am şi citit scrisoarea unuia la televizor care zice negru pe alb că o să mă omoare cu mâna lui şi am răspuns aşa: nu mă înfricoşează acest lucru, pentru că mă bazez pe faptul că, aşa cum n-aveţi talent ca scriitor, n-aveţi nici talentul de a mă omorî. În mod curios, cartea a avut succes foarte mare printre tineri, am fost invitat la zeci de licee - sunt elevi care au învăţat versurile proaste pe de rost! -, s-a creat chiar o mică modă, operatorii cu care fac emisiunea mi-au zis <<Nu mai aveţi o carte proastă?>>. Mulţi au învăţat să le citească pentru a se amuza. Fiica lui Cărtărescu i-a zis tatălui ei „Uite, asta e carte de critică literară!”. Mi-a povestit Cărtărescu oarecum indignat, la care i-am zis „Mircea, dacă faci eforturi, o să te includ şi pe tine!”.
Este o carte în care am încercat să fac şi puţină pedagogie într-un mod amuzant, ca să nu fiu plictisitor, cum sunt manualele şcolare. Să trădez şi nostalgia cărţilor bune. Drept urmare, am încheiat un ciclu de emisiuni de un an, <<Tichia de mărgăritare>>, şi acum am început emisiunea <<Iluminatul public>>, un titlu ales de mine, care are un sens special echivoc, în care e vorba despre cele mai bune cărţi apărute după 1989”.

Acum pot spune: am participat la două ediţii ale Festivalului-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, eveniment organizat la Bacău de Fundaţia Cancicov, sub coordonarea jurnalistului şi scriitorului Victor Munteanu.
În anul 2009 - ca laureat - obţineam atunci Premiul I pentru Poezie oferit de USR - Filiala Bacău şi de revista „Poesis” de la Satu Mare -, iar în 2011, la ediţia jubiliară, în calitatea onorantă de director artistic, fiind, astfel, implicat în realizarea unei manifestări culturale remarcabile.
Ordonându-se firesc în sertarele memoriei, experienţa avangardică de anul acesta se defineşte, în mod complex, ca timp petrecut în coeziune şi solidaritate, ca spaţiu de (re)cunoaştere a valorii şi de manifestare a unei identităţi culturale precise, dornică de normalitate. În acest sens, colocviile - „Rolul scriitorului în formarea spiritualităţii de mâine”, intinerat prin şcolile băcăuane şi amplificat în comuniune maximă în sala de conferinţe a Centrului Internaţionl de Cultură şi Arte „George Apostu”, şi „Poezia şi rugăciunea la frontierele cunoaşterii” ţinut la catedrala „Sfântul Nicolae” -, recitalurile de poezie, cât şi complexul program artistic au facilitat participanţilor interesante şi avizate puncte de vedere pe marginea temelor dezbătute, cât şi posibilitatea de a se bucura din plin de frumuseţea poeziei în lectura atât de personală şi inconfundabilă a autorilor, a cântecului şi dansului, emoţionante totdeauna prin energia arhetipală care răzbate în conşiinţe ca reflexie a tezaurului cultural-spiritual din care provin şi sunt parte. Aşadar, ediţia a X-a a Festivalului-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII” a reprezentat spaţiu de întâlnire cu personalităţi fundamentale şi emblematice ale culturii româneşti, literare şi artistice, între care amintim pe Ileana Mălăncioiu, Alex Ştefănescu, Sorina Munteanu, Pr. Ioan Pintea, Lucian Vasiliu, Gheorghe Andrei Neagu, Paul Aretzu, Lucian Strochi, Calistrat Costin, Dumitru Brăneanu, George Genoiu, Valeriu Stancu, Valeria Manta Tăicuţu, Cristina Emanuela Dascălu, Simona-Graţia Dima, Rodian Drăgoi, Mircea Bostan, Vasile Tărâţeanu, Ovidiu Genaru, Ştefan Ioan Ghilimescu, Dumitru Augustin Doman, Cornel Galben, Aurel Maria Baros, Gheorghe Gozar ş.a. În compania acestora am (re)descoperit idei, credinţe, oameni şi-am îndrăznit să-ncerc o autodefinire creatoare, afirmând public rostul scriitorului ca fiind în biserică, adică în aria sau în apropierea sacrului, accentuându-i menirea de „liturghisitor” ori „teologhisitor” al frumuseţii naturale şi divine. De aceea, am subliniat că actul de creaţie nu trebuie să fie lipsit de curajul programatic de a se conecta existenţial şi creator către lumină, ca necesitate organică, prin care se pot evita traume şi suferinţe sufleteşti uneori de nesuportat, de neimaginat şi cu deznodământ de multe ori tragic. Am îndrăznit, astfel, să afirm supremaţia luminii înaintea beznei, a frumosului înaintea urâtului, a esenţialului înaintea secundarului, a valorii înaintea nonvalorii şi a divinului înaintea omenescului.

„Au apărut în ultimii ani foarte mulţi scriitori cu teme noi în literatură. Ce se află în criză este poziţia socială a scriitorului, nu literatura. Poziţia socială a scriitorului este dată de guvernanţi; această atitudine de dispreţ, de desconsiderare, de marginalizare a culturii, nu numai românească, ci mondială, este o tendinţă generală. Cred că este bine, totuşi, că noi suntem aşa cum suntem, şi anume că scriitorul nu este politician ori vreunul din personajele acestea nefericite care apar în mass-media. Scriitorul şi-a păstrat demnitatea, şi-a revenit la locul şi rostul lui. Poziţia lui este alta, însă scrisul îi este onorabil.
Revista <<Ramuri>> de care mă ocup va împlini în curând 106 ani de când apare, este o publicaţie care a avut directori foarte prestigioşi - la început, pentru foarte mult timp, a fost condusă de Nicolae Iorga (perioada lui de directorat a fost cea mai lungă), apoi a fost condusă de Al. Piru, care i-a dat o direcţie mai academică, universitară, şi mai apoi de Marin Sorescu, care a deschis revista spre colaborări din toată ţara şi din străinătate. Gabriel Chifu a urmat după Marin Sorescu şi astăzi mă ocup eu de această revistă. S-a format la <<Ramuri>> o echipă de critici literari foarte buni şi avem rubrici permamente semnate de nume prestigioase care cred că ridică nivelul revistei”.

Paul ARETZU:

„Suntem, într-adevăr, fraţi şi surori întru cuvânt şi întru dulce suferinţă de cuvânt (...). De câte ori vin aici îmi astâmpăr setea, dorul de ţară, de care am fost în cel mai brutal mod despărţit. Aici sunt mormintele moşilor mei, fraţilor mamei, unul dintre ei şi scriitor.  Noi în Cernăuţi suntem apărătorii limbii române, ne batem pentru fiecare cuvânt pe care vor să ni-l ia. Ni se închid şcolile, în nicio librărie din Cernăuţi nu poţi găsi o carte în limba română, iar scriitorii scriu mai mult în semn de protest împotriva celor care vor să ne lipsească de cel mai scump lucru care ne-a mai rămas”.

Vasile TARÂTEANU

Vasile TĂRÂŢEANU

Într-o toamnă friguroasă, dar cu văzduh limpede şi fermecătoare nuanţe ale frunzelor, am participat la Festivalul de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, organizat la Bacău de poetul Victor Munteanu. Am fost, cu această ocazie, pentru prima oară la Bacău, o urbe care a dat ţării noastre numeroşi oameni de cultură. În cele câteva zile petrecute printre scriitori, mulţi dintre ei prieteni revăzuţi cu bucurie, am avut şansa de a-i asculta vorbind (şi, după caz, recitând) printre alţii, pe Ileana Mălăncioiu, Alex Ştefănescu, Paul Aretzu, Dumitru Augustin Doman, Vasile Tărâţeanu, Valeriu Stancu, Valeria Manta-Tăicuţu, Lucian Vasiliu, Aurel Maria Baros, Rodian Drăgoi, Ioan Pintea, Dan Bogdan Hanu, Peter Sragher, Jan M. Mysjkin, împreună cu scriitori băcăuani, care ne-au întâmpinat cu afecţiune. Astfel de întâlniri au întotdeauna ceva miraculos, de ieşire din timpul şi spaţiul obişnuite: cum altfel aş putea caracteriza împrejurarea că l-am avut la masă, servindu-ne cu vin, pe Ioan Măric, pe piept cu un ecuson ce-l recomanda, nu fără îndreptăţită mândrie, drept „pictor naiv”? I-am privit câteva lucrări, reproduse în pliantul pe care ni l-a dat tuturor, şi m-am convins că este într-adevăr un talent autentic, un imaginativ de forţă. I-am admirat atitudinea superioară în faţa vieţii: nu se sfieşte să aibă un serviciu de care se achită în mod desăvârşit, pentru ca, mai apoi, să se concentreze asupra artei sale, dând cezarului ce este al său, iar picturii, de asemenea. O prezenţă băcăuană pe care nu o voi uita.
Amfitrionul era ajutat, în complicatele meandre organizatorice ale lucrărilor festivalului, de inimoşii membri ai familiei şi ai fundaţiei pe care o conduce (dedicată memoriei unor băcăuani de frunte: Georgeta şi Mircea Cancicov, ultimul fiind un excepţional ministru de finanţe şi, mai apoi, de justiţie în guvernarea lui Antonescu şi membru de onoare al Academiei Române), astfel încât măcar o parte din dezideratele întâlnirii noastre s-au împlinit cu brio (şi, în plus, cu acea căldură afectivă proprie implicării totale). O surprinzătoare pată de lumină şi culoare, care mi-a răscolit sufletul, a reprezentat-o vizita la casa memorială a pictorului Nicu Enea, un artist care încă îşi aşteaptă locul meritat în plastica românească, după cum o spune şi distinsul cărturar băcăuan Cornel Galben în merituosul său Dicţionar de personalităţi moineştene. În anii '50, destinul i-a fost hain şi potrivnic lui Nicu Enea, din pricina preţuirii regale de care s-a bucurat (Regina Maria i-a acordat o bursă în străinătate şi i-a comandat diverse lucrări de anvergură). Lucrările sale, compoziţii, peisaje, portrete, naturi statice, pe care le-am descoperit cu uimire acum, au un colorit sugestiv, poetic, culoarea fiind aşternută în tuşe mari, generoase. În tablourile sale am aflat şi o imagine credibilă a vechiului oraş, de pe vremea când nu fuseseră construite blocuri şi clădiri moderne. Un ţăran în braţe cu un purcel, tocmai plecând de la târgul de animale, îmi stăruie şi acum în minte, prin prospeţimea şi naturaleţea gestului, a mişcărilor.
Lectura publică susţinută, precum şi convorbirile pe teme literare purtate la Colgiul Economic „Ion Ghica”, în echipă cu Dumitru Augustin Doman, Valeria Manta-Tăicuţu şi Dan Bogdan Hanu, au avut farmec şi nerv. Copiii au fost captaţi de relatările noastre, chiar dacă ne-au privit cu o doză de neîncredere, ca pe nişte promotori ai unei riscante, prea puţin înţelese (ori utile) vocaţii. Pluteşte în aer un scepticism fatal, fenomen specific epocii noastre, care tinde să destructureze coerenţa noastră culturală. Luptăm, ca scriitori, pentru supravieţuirea artei, încrezători în izbânda valorilor. Sper că am reuşit să transmitem elevilor optimismul nostru. Profesorul Daniel Nicolescu, gazdă ospitalieră şi inspirată, a moderat la cote înalte întâlnirea, vorbele sale sublime fiind mărturia adăstării, de o viaţă, în spaţiul valorii, al spiritualităţii. Un profesor cum puţini am văzut, un om de la care, dacă ar dori, tinerii ar avea ce să înveţe, spre a-şi asuma, pe cont propriu, un veritabil, solid program de viaţă. Poate că nici nu ştiu pe cine au lângă ei, altminteri ar profita din plin!
La biserica cu hramul „Sf. Nicolae” am avut bucuria de a lua parte la o elevată discuţie despre relaţia poeziei cu spiritualitatea (moderată cu bonomie şi înţelepciune de poetul Paul Aretzu), subiect pe care nicicând vreo dezbatere nu-l va putea epuiza. Sorina Munteanu, traducătoarea inspirată a 33 de poeţi greci contemporani, dar şi a unor cărţi religioase (tot din neogreacă), tânără cu temeinice studii filosofice, filologice şi de traductologie, a susţinut o lucrare de interes legată de tematica analizată. A urmat un excelent studiu al părintelui Ioan Pintea, demn de reţinut, apoi numeroase luări de cuvânt, care au sugerat dificultatea şi densitatea temei înseşi.
Un alt moment remarcabil l-a constituit vizita la Centrul Cultural Internaţional „George Apostu”, unde invitaţii s-au prezentat şi au citit din creaţia lor. În jur, ape şi întinderi înierbate sugerau o înfrăţire cu natura din cele mai benefice pentru artiştii mai tineri sau mai vârstnici ce vin aici să-şi fructifice talentele sub auspiciile acestei instituţii. Dintre ei s-au ales tinerii talentaţi care, la finalul desfăşurat la sala „Ateneu” a Filarmonicii „M. Jora”, ne-au încântat cu piese de Pascal Bentoiu ori din folclorul nostru atât de vital.
Au fost şi alte clipe de elecţie ce s-ar cuveni amintite, precum vizita la Galeriile de artă ceramică ale lui Anton Ciobanu, finalizată printr-un recital poetic al tuturor celor prezenţi, eu am punctat succint doar ce mi-a rămas mai pregnant în suflet. Simt că aş reveni oricând cu plăcere în urbea bacoviană, înnobilată de strădaniile urmaşilor spirituali ai marelui poet.

Simona-Grazia DIMA

Simona-Grazia DIMA

M-am bucurat să revăd Bacăul. Chiar dacă George Bacovia nu era acasă. În schimb, l-am regăsit pe magicianul poet şi prieten Ovidiu Genaru (căruia i-am şoptit versurile descoperite, citind, ca membru al juriului, poemele din dosarele competitorilor: „Singurătatea îşi bea ceaiul / Într-un lacăt ruginit...”
Am redescoperit rugăciunea poeziei şi poezia rugăciunii, în biserică, în moderarea blândului Paul Aretzu.
În casa-muzeu „Anton Ciobanu” am ascultat miraculoasa poezie rostită de Ileana Mălăncioiu, în compania fratern-transilvană a lui Ioan Pintea. 
Seara l-a avut cap de afiş pe ludicul şi infatigabilul Alex Ştefănescu.
Şi, fiindcă avangarda Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” trebuia să poarte un nume, i s-a spus Victor Munteanu. Aşadar, o... avangardă... victorioasă!

Lucian Vasiliu

Lucian Vasiliu

Toamna, la Bacău se numără scriitorii. Ei apar acolo fără sac, dar pleacă precum de la pomul lăudat, adică bogaţi şi fericiţi. La Avangarda XXII e un maraton cultural, amfitrionul Victor Munteanu, adevărat patriot local (nu e deloc peiorativ ce zic!), ţine să arate scriitorilor tot ce e de văzut în urbe: Bacovia cu casa lui, Anton Ciobanu, George Enescu, bisericile deschise  sufletului nostru bucuros de moarte, şcolile pline de elevi curioşi, licee care nu sunt cimitire ale tinereţii, poeţii tineri şi Casa „George Apostu” de pe malul Bistriţei… Toamna la Bacău, două-trei zile plouă bacovian, dar apar mereu şi pauze însorite, cât să întrezărim printre norii rarefiaţi viitorul luminos al literaturii române.

Dumitru Augustin Doman
Toamna, la Bacău…

Dimineaţă de octombrie în Bacău - o dimineaţă de ambră, clasică pentru zilele noastre, dar cu reflexe de cd, spune poetul. Aerul dulceag, lumina care stă în balanţă… în valuri sidefii, cerul aproape străpuns la orizont…
Şi noi, aproape scăpaţi din gară, aproape trecând prin surâsul poetului Victor Munteanu şi printre elevii Colegiului Naţional „Ferdinand I”, levitând în atmosfera delicată a oraşului…
Dincolo de benzenurile reşapate ale raliului şi de fetele de la insomnia, de ploaia care ridică şi ea oglinzi multiplicate în faţa trecătorilor…
Dincolo de toate clipele de ieri, de-acasă, bune şi rele, nişte versuri spuse şi nespuse - care flutură acolo, peste casa Bacovia, peste piaţa prefecturii, deasupra Bisericii „Sfântul Nicolae” şi a Centrului cultural Apostu, trecând pe malul stâng al Bistriţei şi dincolo de E85, peste frunţile ascultătorilor, până ajung iarăşi în piepturile noastre şi iar peste casa Bacovia şi iar peste Bistriţa în zilele acestea de octombrie, de ambră, la Bacău…

Aurel Maria Baros

Festivalul de la Bacău a fost un festin de poezie, presărată ba la un liceu, ba într-o biserică, ba la o sală de festivităţi, chiar la micul-dejun luat la hotel, căci creatorii n-au linişte nici măcar dimineaţă, recitând poezii cu trăire sau scriind pe viu textele de proză pentru urechile celorlalţi. Au sosit poeţii din toată ţara, dar şi din străinătate, ca să aducă sufletul lor urbei de pe malurile Bistriţei, în faptul toamnei. Căci menirea poetului şi poetei este de-a acoperi lumea de poezie. De-a opri ploaia din cer, slobozind cuvintele lui meşteşugite, suliţe neascuţite pentru urechile şi spiritul iubitorului de poezie. Am trăit clipe frumoase, de neuitat la Centrul de Cultură „George Apostu”, unde aveai impresia că dealurile cuprinse de toamnă se apropie spre asfinţit cu paşi mari până la malurile Bistriţei cu norii de ploaie, grei de stropi, şi vor să se-arunce în apa curgătoare, înnebuniţi de strălucirea ei înşelătoare, schimbătoare. Totul înnobilat de cărţi de excepţie, premiate de către Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov”, dar, în primul rând, de către cititorii lor.
Aşa am găsit Bacăul, la mijlocul lunii octombrie. Maestrul de ceremonii şi organizator de excepţie, inspiratul şi inimosul om de cultură, scriitorul Victor Munteanu, preşedintele Fundaţiei Culturale, a sărbătorit a zecea ediţie a „Festivalului-Concurs Internaţional de Creaţie Literară” nu numai cu poeţi, dar şi cu prozatori şi critici literari, gata să aducă pe meleagurile moldave tot ceea ce este frumos şi pe potriva oraşului care i-a dat pe George Bacovia şi George Apostu. De inspiraţie din partea lui Victor Munteanu este că participanţii la desantul scriitoricesc băcăuan au zăbovit în licee, povestind despre meseria de scriitor, dar şi citind poezie elevilor; totodată ei au ascultat cu răbdare întrebările lor şi le-au dat dezlegare. Cât de bine este ca scriitorii să intre direct în contact cu elevii ce-i văd, astfel, pe creatori. Oameni în carne şi oase care pot izvodi frumosul şi-l pot împărtăşi.
Unul din momentele de reflecţie, pentru mine, a fost după-amiaza când ne-am adunat, atât scriitori, cât şi credincioşi şi amatori de literatură, în Biserica „Sf. Nicolae” şi-am discutat despre menirea poeziei religioase. Acolo am avut impresia, recitând, nu că am citit poezie, ci am slujit poezie. Poezie despre îndoială şi credinţă, despre Dumnezeu. Am ţinut, astfel, o inedită  şi unică slujbă.
Am descoperit în Bacău un oraş dornic de cultură, deschis la poezie, în care venirea scriitorilor a fost o sărbătoare pe care nici ploaia, nici Bistriţa atoatecurgătoare,n-au putut s-o oprească, dar nici s-o spele. Cel mult, s-o cureţe de tot ce nu este necesar. De zgură. Şi să lase să  se vadă doar ce este esenţial. Trăirea poetică.

Peter Srager

Peter Srager
Festinul de poezie de pe malurile Bistriţei moldave

Pr. Cornel Paiu
Avangarda XXII sau supremaţia valorii

Pr. Cornel Paiu
Pagina de introPagina de contact